Un om greu de iubit

0 1


Îmi amintesc că aveam vreo 16 ani când m-am oprit din existența extenuantă de adolescentă și am început să reflectez asupra opiniilor pe care le am, asupra credințelor mele, am căutat zile în șir răspunsuri legate de sentimente și toate acele aspecte intrinseci care construiesc o persoană timidă, nesigură, cu o încredere de sine scăzută și puțin jenată de propria-i rătăcire. Inocența vârstei se zbătea să fie prezentă, cu toate încercările mele de a părea o persoană matură care se implica în problemele altora și le sugera soluții pentru rezolvarea lor. Credeam că oamenii se opresc din a face lucruri care te deranjează și nu îți exploatează teama de a fi lăsat baltă în momentele importante. Tocmai de aceea, întreaga mea călătorie pe tărâmurile propriei personalități a fost mult prea anevoioasă pentru a o duce la capăt.

Zilele trecute vorbeam cu prietena mea Cristina despre dragostea de sine, despre cum ne este atât de ușor, aproape involuntar, să iubim alte persoane și să ne dedicăm lor tot timpul pe care-l avem la dispoziție, și totuși atât de greu să observăm ceea ce ne face pe noi demne de iubirea primită în schimb. Stăteam pe canapea și o priveam cum se răsucea pe scaunul cu roți mici și zgomotoase, cu ochii privind un punct fix după ochelari și gândindu-se profund la întrebarea pe care i-am pus-o: „Când ai simțit prima dată că ai o stimă de sine foarte scăzută?”.

După câteva minute de răsuciri, s-a oprit brusc și s-a ridicat în picioare, lăsând scaunul să se izbească de dulap. „Știu! Cred că eram în clasa a IX-a, când vorbeam cu un băiat de care-mi plăcea, dar în puținele dăți în care ne-am văzut, mi-am dat seama că între noi erau câteva diferențe semnificative, ce-mi dădeau de înțeles că nu suntem cel mai reușit cuplu. Îmi amintesc că trebuia să ne întâlnim într-o zi, iar după ce am stabilit ora la care ne vedeam, mi-a spus să mă îmbrac frumos, așa cum nu am mai făcut-o niciodată. La vremea aia nu eram preocupată de cum arăt sau cum mă îmbrac, credeam că un zâmbet frumos și o conversație interesantă sunt lucrurile cu adevărat importante atunci când vă placeți reciproc.

Nu am interpretat în vreun fel afirmația, ci m-am dus și mi-am cumpărat ceva nou, niște haine în care m-am simțit alt om. O persoană diferită de fata amuzantă, naturală și fără nesiguranțe pe care credeam că o cunosc. Acum eram această adolescentă care se simțea străină în propria-i piele, care a acceptat să nu fie ea însăși pentru că cineva i-a spus să se îmbrace mai frumos. Chiar și acum, după șapte sau opt ani, nu m-am mai regăsit într-o situație care să mă facă să mă simt atât de inconfortabil. Dacă m-aș fi apreciat, aș fi refuzat să mai vorbesc cu el. A urmat apoi o perioadă de câteva luni în care am fost singură și mi-am pus o grămadă de întrebări.”

De-a lungul timpului, cercetătorii au căutat să descopere beneficiile pe care o persoană le poate avea dacă începe să se cunoască și să se iubească în ciuda defectelor pe care crede că le are. Așa au ajuns la concluzia că un om care conștientizează calitățile și imperfecțiunile ce îl definesc va deveni mai fericit (pentru că nu mai există vocea interioară care îi critică fiecare mișcare), va fi preocupat de sănătatea organismului său (și deci va elimina orice comportament nociv din viața sa), nu va mai fi predispus la depresie sau anxietate (devenind chiar mult mai optimist) și se va opri din procrastinare (dragostea pentru sine îl va îndemna spre activități care să îl dezvolte, va învăța astfel cât de prețios este timpul său și cum să-l gestioneze, chiar și atunci când decide să se relaxeze).

Momentul care m-a făcut să-mi dau seama că stima de sine era aproape inexistentă în viața mea a fost în primul an de facultate. Aveam 20 de ani și voiam să aplic pentru un stagiu de practică, iar una dintre cerințele instituției era: „Spune-ne câteva lucruri despre tine”. După ce am prezentat puținele activități pe care le făcusem până în acel moment pe durata liceului, am realizat, aproape uimită, că nu găsesc o singură calitate de care să mă agăț, care să descrie persoana dornică să fie acceptată, totuși, într-un amărât de stagiu de practică. Niciodată nu am simțit nevoia să îi întreb pe oamenii din jur ce părere au despre mine, mi-era teamă că ar fi stat prea mult pe gânduri sau că, pur și simplu, mi-ar fi înșirat niște caracteristici în care nu credeau cu adevărat.

Fiind o persoană introvertită, cu foarte puțini prieteni, am început să analizez, aproape izbucnind în râs, situația în care mă aflam. Cum era posibil ca până atunci să nu mă fi apreciat nici măcar pentru refuzul de a mă arăta distrusă în urma respingerii la facultatea dorită, pentru puterea de a accepta ceea ce mi se pregătește și de a îmbrățișa niște începuturi complet imprevizibile?

Așa s-a făcut că la aplicarea pentru mult-doritul job am știut că sunt persoana potrivită, fără să mă gândesc la zecile de fete cu aceeași pasiune și dorință de a-și urma visul. O încredere în sine pe care am dobândit-o după ce mi-am acceptat chiar și incapacitatea de a fi sociabilă (atitudine schimbată pe parcurs, destul de greu, aș putea spune). Din momentul în care mi-am acceptat chiar și cea mai mare teamă a mea, de a nu fi suficient de bună, am căpătat o perspectivă nouă asupra lucrurilor din jurul meu.

Ne impunem cu strictețe să urmăm diete, să arătăm impecabil, să absolvim o facultate care nu ne interesează, să le facem pe plac părinților, prietenilor, iubiților, să nu refuzăm oportunități, chiar dacă suntem extenuați psihic, să nu ne părăsim locul de muncă pentru a nu dezamăgi alte persoane. Trăim într-o bulă în care alergăm constant, zi de zi, după aceleași lucruri care nu ne dezvoltă în nici un fel, în care nu găsim nici o urmă de bucurie, dar continuăm să mărim pasul și să păstrăm sfera în mișcare. De ce ne impunem, inconștient, să urmărim perfecțiunea? De unde a pornit toată această alergătură după o calitate inexistentă și cum putem abandona cursa aceasta fără sfârșit?

Așa cum Joan Didion spunea în eseul foarte celebru și des citat pe care l-a scris în 1961, apărut pentru prima dată în revista Vogue și intitulat Self-respect: Its Source, Its Power, „Până la urmă, ne întindem în acel pat incredibil de inconfortabil, cel pe care ni-l facem singure. Dacă alegem sau nu să dormim în el depinde, bineînțeles, dacă ne respectăm sau nu pe noi înșine”.

Doar oprește-te și schimbă-i traiectoria. Transformă bula într-o formă neregulată. Trasează-i linii, bucle, aruncă-i pete de culoare și fă-o să leviteze. Înlocuiește toate neplăcerile cu cele mai aprige obiective și pasiuni pe care le ai. Stai acum, aici, în prezent. Iubește-ți imperfecțiunile ca și când ar fi niște calități în schimbare.

Dragostea de sine nu este un lux, ci o necesitate. Ai nevoie de tine, pentru că, la finalul zilei, când pui capul pe pernă, tu ești tot ce ai.

Citește și:
Confesiune: Și dacă, totuși, eu sunt de vină?

Foto: Shutterstock

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro





https://www.elle.ro/lifestyle/un-om-greu-de-iubit-652284/

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata